Nu stiu exact ce ma aduce aici. Nu credeam ca voi mai ridica vreodata laptopul cu acest scop anume, de a scrie pe blog, insa astazi am dat un click la intamplare stand pe facebook ca mundana ce sunt si am nimerit pe un blog despre carti. In postarea aceea era prezentata o lista destul de lunguiata a viitoarelor publicatii ce urmeaza sa ne binecuvinteze vietile in anul 2015. Nu pot spune ce a fost, poate faptul ca una dintre seriile mele preferate din 2014 (The Darkest Minds de Alexandra Bracken, citita in engleza pe Kindle) va aparea la editura Trei combinat cu faptul ca jumatatea mea de placinta, celalalta parte a biscuitului meu Oreo (Lex <3) se afla la Doamne stie cati kilometri distanta in Austria si nu am putut sa o sun pe moment si sa urlu "UITE FEMEIE, ACUM TREBUIE NEAPARAT SA O CITESTI" sau poate este faptul ca in exact al doilea moment dupa ce am trimis un fisier audio cu mine isterizandu-ma ca o prunca de 6 ani am dat sa intru pe blog (Aripi de hartie) si sa scriu un post de jumatate de pagina plin cu "LIAM STEWART ESTE SOTUL MEU". Nu stiu sigur, insa am intrat pe blog si am inceput sa scotocesc prin arhiva si am dat de un post in care spuneam, cu inocenta unei fete de 15 ani "Nu imi place Ed Sheeran" si acum, daca as fi auzit asta probabil s-ar fi terminat in "Ala e sotul meu si e cea mai talentata fiinta posesoare de corzi vocale din lume, vrei sa ne batem, haa?!" si m-a lovit acest lucru.
Doi ani si jumatate din "viata de liceean" s-au scurs si ma trezesc in 4 februarie 2015, la ora 17:22 singura acasa, cu laptopul inghesuit pe masa langa o gramada de lucruri care ar trebui ordonate si probabil puse la loc inainte ca mama sa ajunga acasa, gandindu-ma ca in mai putin de 6 luni voi implini 18 ani si nu sunt pregatita deloc. But then again... is there someone really ever ready for these things?
Sa cresti mare... sa te maturizezi... Intr-un fel imi doresc sa redevin fata aceea de 6 ani care nu accepta nimic inafara de ceea ce isi dorea, era in stare sa dea mana cu un urs polar si sa il imbrace intr-un tutu roz daca isi punea in cap, pentru ca era - eram - neinfricata. Insa imi amintesc de mine la 15 ani, o fata care folosea emoticoane in exces pe blog pentru ca asa i se parea ei ca isi poate transmite ideile si sentimentele mai usor, nu ii placea Ed Sheeran care este una dintre marile mele inspiratii acum si obisnuia sa creada ca feminismul este ceva ce doar "fetele mari" pot sa faca.
Nu sunt mandra de cine am fost. Nu imi plac toate lucrurile pe care le-am facut si imi doresc sa fi fost mai buna, mai intelegatoare, mai curajoasa, mai inteleapta... dar cred ca inteleg acum. Cred ca, desi Irina din clasa a 7a era gata sa citeasca orice si asculta Lala Band cu incantare si Rina din clasa a 9 si a 10 au vrut dar au esuat sa tina blogul in viata, ele au trebuit sa existe pentru ca eu, Nina de acum, care mai am 1 an si jumatate de liceu si multe emotii pentru ca naiba stie ce voi face dupa ce absolv, la ce facultate vreau sa dau, si am frica asta ca nu voi gasi pe cineva care sa ma placa asa cum sunt, sa va poata scrie voua: Nu stiu cine sunt, nu stiu ce vreau, si chiaar nu am habar cum ar trebui sa supravietuim liceului. Dar va pot promite un lucru: va fi okay. Totul va fi okay. Acum un an pe vremea asta, daca cineva mi-ar fi spus cuvintele acestea probabil as fi ras (sau as fi pocnit persoana respectiva). Acum insa, desi am emotii, nu stiu multe si ar trebui serios sa termin postul asta si sa ma apuc de informatica stiu 100% ca voi fi okay. Noi toti vom fi. Poate nu vom primi ceea ce vrem intotdeauna, dar vom primi lucrurile de care avem nevoie, fie ca stim despre ele fie ca ni se vor dezvalui in timp.
Vai de viata mea cand am devenit atat de zen si de margarete floricele fluturasi semnul pacii?